Câteva fapte interesante despre Vlăhița
men. prima dată
alt. de. niv. mării
suprafață
de locuitori
Istoria originii orașului
Despre originea și denumirea satului Szentegyházasfalu circulă diverse povești transmise pe cale orală. Conform tradiției consemnate și de Orbán Balázs, denumirea satului provine de la un cioban pe nume Oláh János, care avea o colibă în partea de sus a actualului sat. În acea perioadă, românii din Moldova aveau relații economice constante cu secuii, schimbându-și produsele între ei. Din acest motiv, la fiecare distanță parcursă într-o zi de mers, își construiau un loc de odihnă pentru ei și pentru animalele lor de povară. Un astfel de loc de staționare era la poalele Munților Harghita, în zona Dealului Țiganilor, unde se afla coliba lui Oláh János. Având în vedere prezența animalelor sălbatice, coliba a fost întărită, fiind înconjurată cu ziduri formate din pietre și bușteni de pin. Secuii care s-au stabilit ulterior în zonă au numit construcția „Zidul lui Oláh”, iar de aici se trage și denumirea satului.
Orbán Balázs a scris și o altă poveste: “Conform tradițiilor, primul locuitor din Oláhfalu a fost Fejér Márton, de origine valahă, iar ulterior, trei secui s-au stabilit acolo; el le-a împrumutat bani, i-a îndatorat și i-a forțat să devină iobagii săi. Refuzând să accepte rambursarea împrumutului, i-a pus la muncă și i-a șantajat. Cu toate acestea, mai târziu s-a stabilit acolo un al patrulea om, foarte uman și iubitor de dreptate, din Elekes, care a intervenit în problema opresorului și a aranjat astfel încât Fejér să fie obligat să accepte rambursarea banilor, eliberând astfel pe cei oprimați.” („Orbán B.: Descrierea Ținutului Secuiesc. Volumul I, pagina 75.)
Se spune că continuarea acestei povești este că descendenții lui Fejér, Oláh Dániel și Oláh András, venind din Vargyasloka, s-au stabilit, unul în partea de sus a satului Szentegyházasfalu, iar celălalt în partea de sus a satului Kápolnásfalu (Căpâlnița).
În monografia sa despre Căpâlnița, Irén Balázs scrie următoarele: “Pe drumul lung de la Satu Mare la Miercurea Ciuc, acesta era singurul loc populat unde călătorii se simțeau în siguranță. Călătorii se opreau la hanul „oláh” (han pentru călători), de unde plecau în grupuri sau veneau împreună cu căruțele dinspre Ciuc, pentru a trece fără probleme peste Pasul Tolvajos. Astfel, hanul „oláh” a devenit un loc de întâlnire renumit pentru căruțași.” (Balázs L: Căpâlnița, Alutus, Miercurea Ciuc. 1996. Pagina 10.).
Conform tradiției orale, primii locuitori ai așezării au fost secui care au venit în principal din zona Ciucul de Sus, fiind așezați în imensa pădure dintre Odorheiu Secuiesc și Miercurea Ciuc de către regii din dinastia arpadiană, din motive de securitate.
Este de asemenea presupus că atacurile bandelor războinice, distrugerea otomană și războaiele religioase au dus la dispariția satului în curs de dezvoltare, iar în locul acestuia a apărut ulterior un altul nou. Se spune că István Bocskai a repopulat locul în 1604, în decurs de 3-4 ani. El a adus familii în special din Ciuc, Gheorgheni și Covasna, în principal cu numele Csíki și Elekes. Cei care s-au stabilit aici au fost motivați în principal de pădurile întinse și de pășunile adecvate pentru păstorit.
Fără documente autentice, există diverse concepții despre originea și denumirea așezării. Niciuna dintre acestea nu poate fi dovedită dintre cele enumerate mai sus. Cu toate acestea, este sigur că între Odorheiu Secuiesc și Miercurea Ciuc trecea o importantă rută comercială și militară, care traversa o zonă extinsă de pădure, iar în aceste zone, siguranța călătorilor era adesea pusă în pericol de animalele sălbatice și de tâlharii care se ascundeau de lege. Din această cauză, cele două Oláhfalu au fost înființate pentru scopuri de apărare. Mai târziu, locuitorii au primit și sarcina de a escorta înarmat curierii și poșta statului până la Miercurea Ciuc. În schimbul acestei activități, de-a lungul istoriei, au primit numeroase privilegii atât de la principii Transilvaniei, cât și de la regii Ungariei.
Deoarece – conform presupunerilor – cea mai veche așezare din zonă este Lueta, cele două Satu Nou au apărut mai târziu, iar noii locuitori au putut să se extindă în direcția Harghitei. Și-au construit casele aproape una de alta pentru a oferi o oarecare protecție împotriva vânturilor predominante. Potrivit unor opinii, prima așezare a luat naștere în zona barajului care închidea pârâurile Halaság și Lok, în partea superioară a satului, deoarece coloniștii puteau astfel să aibă acces la apă potabilă și apă curgătoare necesară pentru a alimenta ferăstraiele. Au construit de-a lungul canalului Vârghiș creat artificial.
Compilația a fost realizată folosind următoarea bibliografie:
Dr. Ábrám Zoltán: Vlăhița, 1998
Burus Tünde: Oportunitățile turistice din Vlăhița și împrejurimi, 2007
Numele orașului
Numele original a fost Oláhfalu, așa cum este menționat în documentele din 1406 și din secolul al XVI-lea. Ulterior, în hârtiile cu privilegii, apare sub denumirea de Szentegyházas-Oláhfalu. Prefixul Szentegyházas a fost primit, conform unei ipoteze, pentru că și-a construit biserica arsă fără ajutor episcopal, în timp ce alții cred că a fost pentru că avea propria biserică. Era necesar să se facă distincția față de celălalt Oláhfalu, situat la doi kilometri distanță, care avea doar o capelă și, astfel, a fost numit Kápolnás-oláhfalu sau Kicsi-olahfalu. În acest context, Szentegyházas-oláhfalu era denumit și Nagy-oláhfalu sau simplu Nagyfalu. În uzul popular, locuitorii erau cunoscuți ca oláhfalviak sau nagyfalusiak, dar în limbajul obișnuit, se folosea Szentegyházasfalu.
În timpul comunismului, tot mai mulți au susținut actualitatea evitării prefixului „szent” (sfânt). Autoritățile au introdus în conștiința publică denumirea românească a comunei și au folosit peste tot denumirea „Vlăhița”. Dilema legată de denumire s-a rezolvat în jurul anului 1968, când a fost înființat orașul Vlăhița, rezultat în esență din unirea satelor Szentegyházasfalu și Szentkeresztbánya.
După schimbările din 1989, micul oraș a luat numele de Szentegyháza. Localnicii, în limbajul comun, vorbesc doar despre „sat” și „oraș”.
Compilația a fost realizată folosind următoarea bibliografie:
Dr. Ábrám Zoltán: Vlăhița, 1998
Burus Tünde: Oportunitățile turistice din Vlăhița și împrejurimi, 2007
Poziție geografică
Vlăhița este situat la poalele sudice ale lanțului central al Munților Harghita, la o altitudine medie de 859 de metri deasupra nivelului mării. Această așezare montană este orașul construit la cea mai mare altitudine din județul Harghita. Se întinde în formă de „S” pe o lungime de peste 7 km de la poalele sudice ale Harghitei.
Localitatea este situată de-a lungul drumului care leagă Miercurea Ciuc de Odorheiu Secuiesc: la 28 km de reședința județului, Miercurea Ciuc, și la 24 km de Odorheiu Secuiesc. La nord-vest se învecinează cu comuna Căpâlnița, la sud și sud-vest cu comuna Lueta, în timp ce la nord-est se află Satu Mare, iar la est este în imediata vecinătate a Miercurea Ciuc. Prin oraș trece pe o porțiune de aproximativ șase kilometri așa-numitul canal Vârghiș, care leagă râul Homorodul Mic (numele popular: Homorodul Trunchiat sau Homorodul de Răcari) și pârâul Vârghiș.
Localitatea aparține din punct de vedere administrativ de județul Harghita. Intravilanul are o suprafață de 241 de hectare, iar suprafața totală este de 9000 de hectare, adică mai mult de 90 km². Include două localități: Băile Homorod și Minele Lueta. Conform legii administrative din 1953, Szentegyházasfalu (în română Vlăhița) a fost alipită comunei Szentkeresztbánya (Vlăhița Nouă), care anterior aparținea de Lueta. Declararea ca o singură comună a fost firească, deoarece cele două localități se „apropiau” rapid una de cealaltă, iar în curând s-au unit.
În 1968, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri, comuna a fost ridicată la rang de oraș, fiind oficial alipite localitățile Băile Homorod și Minele Lueta. Vlăhița este singurul oraș din zona Homorod, a fost un centru metalurgic și, din 1968, este centrul de atracție al regiunii. Astăzi, importanța sa este subliniată de poziția sa strategică (poarta spre zona Homorod, dinspre Miercurea Ciuc, Târgu Mureș și Moldova), precum și de proprietățile sale forestiere și pășunile extinse.
Climă
Clima localității este montan datorită poziției sale geografice, ceea ce înseamnă că este mult mai aspru decât în mod obișnuit. Acest lucru este exprimat prin zicala păstrată de localnici, conform căreia „nouă luni sunt mereu reci, iar celelalte trei nu sunt nici ele calde.” Pe baza mai multor ani de măsurători, temperatura medie anuală este de 4-6°C, iar temperatura medie a verii nu a depășit 12°C. Însă vremea imprevizibilă din ultimii ani a contrazis aceste observații.
Iarna este lungă și rece. Nu este neobișnuit să apară zăpada încă din octombrie și să plece abia în martie. Temperatura medie în ianuarie este de -10°C. Caracteristic pentru regiune este faptul că tranziția între anotimpuri este scurtă.
Aerul rece de la înălțime devine și mai neplăcut datorită vântului rece care suflă aproape constant. Vântul din nord-est provoacă uscăciune și geruri mari în timpul iernii. Vântul din sud-vest este mai blând și aduce mai multe precipitații. Furtunile de iarnă care provoacă viscole sunt destul de frecvente, la fel și furtunile de vară și grindina care pot provoca daune semnificative. Vlăhița este situată într-o zonă cu precipitații bogate. Cantitatea medie anuală de precipitații este de 1000-1200 mm.
Având în vedere acești factori climatici, putem concluziona că climatul zonei din jurul Vlăhiței este caracterizat de ierni lungi și reci, primăveri scurte, veri uscate și lungi, și toamne scurte.
Compilația a fost realizată folosind următoarea bibliografie:
Dr. Ábrám Zoltán: Vlăhița, 1998
Burus Tünde: Oportunitățile turistice din Vlăhița și împrejurimi, 2007
„Nu există probabil în mica noastră țară montană o priveliște mai surprinzătoare și mai magnifică decât cea care se dezvăluie de pe vârful Cecend. Acolo se află un mare platou frumos, diversificat cu păduri de pini, de o frumusețe fără egal, numit Láz, în care se adâncesc văile Homoród și Vârghiș, două pârâuri ce coboară din Harghita, mărginit de păduri de conifere. De cealaltă parte a platoului se află cele două sate Oláhfalu, cu grupurile de case care se ridică spre munții înzăpeziți, cu turnurile lor strălucitoare și morile de cherestea răspândite. (…)”. Orbán Balázs
